Cam cât de tare e fotografia asta?

După un weekend plin cu fotbal între echipe naționale, din ce în ce mai plictisitor – FIFA, facem ceva?, zic să dăm Formulei ce-i al Formulei. Fotografia weekendului, să spunem.

O să spuneți că sunt „prea italofil”. Recunosc, dar fără acel „prea”, nu îmi plac limitele, mi le stabilesc singur. Nu mai am o mare legătură cu Formula 1, deși acum niște 15-18 ani abia așteptam să înceapă, duminica, pe la 2, în comentariul lui Dan Miki Alexandrescu – ăla ce tocmai băuse o cafea cu câte un pilot, etapă de etapă, și Victor Bonifaciu, din studio mereu, care avea rolul să-l oprească pe ăsta din bârfă cu „Team Radio, Dane! Team Radio!”.

? (Funny, internetul încă îl mai păstrează pe Miki – https://www.youtube.com/watch?v=Z1gwAjQ2DBg)

Mă uitam ca un plod, dar apoi s-a banalizat cumva când Schumi câștiga tot, iar Hakkinen termina pe 2. Mai erau Trulli, Fisichella romanistul, Jacques Villeneuve și alți băieți de valoare, dar neajutați de motoare, din ce îmi dădeam eu seama. Tot în weekend, pe PlayStation 2 rupeam cu verișorul meu mai mic jocul, pe italienește și ăla, că toate erau trimise din Italia pe vremea aia.

Ne zbârceam degetele, nu alta.

El mă făcea, eu adoram să stau la boxe, să merg invers :))) Un fel de trolling, deh, o ghidușie până să băgăm și o FIFA sau ISS (predecesorul PES) la care practica el tactica mea 😀 Îmi plăcea și mai mult când, de pe un taburet verde, strategic așezat până să ia masa, ne privea și analiza bunică-miu. După care ne spunea să ne vedem fiecare de sportul lui. Că-i mai bine.

A avut locul ei și Formula.

Trecut-au anii, nu știu cine e Charles Leclerc, dar e de reținut că Ferrari a câștigat, după 9 ani, Marele Premiu al Italiei.

Monza, tată! Roșu-Ferrari și Frecce Tricolori pe fundal.
M-a întors în anii copilăriei cumva.