Sâmbătă seară, în orașul inundat Botoșani, s-a mai jucat o filă a campionatului pe care îl plângem de multe ori cu amintiri construite și nesperanțe. S-a disputat FC Botoșani – CFR Cluj, o partidă între două echipe harnice, dar cu istorii diferite. Unii s-au gândit la final că meciul nu a fost dintre cele mai corect apărate, aici aceleași istorii.

Dincolo de placa aceasta inevitabilă, am găsit, în goana mediatică de după, una dintre poveștile lăuntrice ale substratului pe care se reface, dizolvă și se adună iarăși fotbalul nostru. Cazul lui Ciprian Deac, unul dintre sculptații de timp ai Ligii 1, jucător punte între două decade atât de opuse.

A deschis rapid scorul din penalty și a rezolvat mai târziu printr-o lovitură liberă foarte sigur executată. La sfârșitul partidei, când i se pun sponsorii în spate și microfonul igienizat cu celofan în dreptul său, Deac abia își găsește aerul. Vezi șiroaie, furtuni pe obraz și grimase de deranj vădit. Se mișcă, se foiește ca de fiecare dată.

Își conștientizează repetițiile și, într-un moment de adevăr pe care filosofia nu-l mai lasă să-l ocolească, rostește: „sincer, sunt puțin obosit, gândesc mai greu”. Sunt scuzele unui fotbalist frământat de incoerența clișeelor care-l aleargă la capătul unui meci în care și-a stors tot oxigenul. Caz rar al adevărului, pentru că cei cu lecțiile vieții de sportiv neînvățate duc mult și turuie de parcă abia așteaptă intervenția cu „mulțumim” a reporterului.

M-a fascinat acest moment crud al unui fotbal care ne păcălește cu vini multe, de la un capăt la altul, de la o fază la alta, din tribune și până în ecran. Pentru că puțini ard ca Ciprian Deac și trag aer în piept obsesiv la finalul celor 90 de minute.

Fotbalistul nostru de obicei termină gândind greu, dar mai rar gâfâind, ar mai fi avut de jucat.

Gândind greu pentru că n-a respirat mai mult atunci când era cea mai mare nevoie de aer proaspăt, pentru că ce ar fi putut promite la interviul de acum câțiva ani, nu o mai poate face acum. E păcatul timpului pierdut.

Oricât de criticată ar fi această echipă, la CFR Cluj nu e doar fotbal din aproape în aproape, ci și un lot structurat, cu roluri psihologice, care se completează întru socoteala punctelor ce se aștern liniștit. În tot acest ansamblu, Deac e acum maistrul fixist care și-a făcut singur șansa, care o putea duce sus și care într-un final s-a întors la primul atelier, că multe nu mai contează de la o vreme.

Cel care nu refuză nici treabă simplă, de ucenic, așa cum a făcut-o la penalty, dar nici cea de la lovitură liberă, care îți transpiră salopeta.

Ca un tablou la care nu s-a uitat ultima culoare, în spatele panoului cu sigle cocoțate, oftează a presiune în pistoane și autocarul în care Deac trebuie să se urce.

În tot acest drum numit fotbal, jucătorul român aproape că are scris în destin să intre de unul singur și să-l părăsească cu regrete. Mi-ar fi plăcut ca de partea cealaltă a geamului cu stropi să privească Otto Hindrich, portarul de 17 ani, debutat de Dan Petrescu din primul minut. Nu să-l audă, doar să-l vadă.

Și ar fi fost ca și cum ar obosi mai puțin cu gândul. Și n-ar fi singur.

VIDEO cu declarația lui Ciprian Deac

 Fotomontaj: geonis.ro