Duminică, la preț de festival al sportului și sub semn de rămas bun, Adrian Mutu a oferit, cel mai probabil fără tact, finalul de călătorie al celui ce-i va rămâne tată spiritual în fotbal: Cesare Prandelli.

Cu o modestie aparte, de catolic profund, antrenorul de 64 de ani a luminat Clujul prin zâmbetul său rar afișat încă de pe aeroport, iar asta m-a ținut în loc, deși nu sunt un adept al demonstrativelor.

Cesare cel ce a făurit după 2005 viola bellissima, devenită, nu culeasă, căreia i-a dat un luciu nesperat la acea vreme, a ieșit din lumea sa pentru o zi, ultima dată pentru fotbal, pentru Adrian, copilul special.

Meritul e cu atât mai mare cu cât povestea lui Prandelli se încheia abrupt în urmă cu un an, pe când se afla la Fiorentina, după furtuni de etape proaste și la adăpost de nor cu multe meciuri ale naționalelor.

Antrenorul brescian a chemat atunci soarele lui pe colinele Toscanei și a anunțat că nu mai poate urma drumul.

Cu dată, cu loc, fără antet – pentru a nu transcrie în epoca familiei Medici probabil – tehnicianul Fiorentinei și-a anunțat plecarea printr-o scrisoare atât de bine scrisă, concisă, parfumată și de o claritate ce ar trezi drama în castel, în secunda doi.

Florența, 23 martie 2021. Este a doua oară când plec de la ACF Fiorentina. Prima dată, la dorința altora, azi, din proprie inițiativă. În viața fiecăruia, dincolo de lucrurile frumoase, se adună și chestii mai puțin plăcute, întunecate, care te copleșesc.

În acest moment al vieții mele, simt un disconfort care nu-mi permite să fiu eu însumi. […] Cine intră pe teren la acest nivel simte foarte bine ceea ce se întâmplă și n-aș vrea ca disconfortul meu să condiționeze prestațiile echipei. În ultimele luni, m-am simțit cuprins de o umbră, un nor negru care mi-a schimbat modul de a vedea lucrurile. […].

Probabil că această lume, din care am făcut parte toată viața, nu mai este a mea, nu mă mai regăsesc în ea. Cu siguranță, eu m-am schimbat, dar lumea evoluează mai repede decât mi-am imaginat. De aceea, cred că a venit momentul să nu mă mai las purtat de această viteză și să mă opresc pentru a redescoperi cine sunt cu adevărat.

– Cesare Prandelli, scrisoare publicată pe site-ul oficial al Fiorentinei

Taninul lui Prandelli din fiecare cuvânt era unul care semăna siluetă de bărbat rănit, un trecut baricat, dominat de nuanțe astrigente personale, dureroase până la ultimul fir al ființei.

Din acel martie negru și până acum, Prandelli a eschivat orice declarație și apariție publică. Jurnaliștii se întrebau dacă în substrat ar fi mai mult decât tragedia perfect vizibilă și în CV pe care o duce din 2007, de când și-a pierdut soția.

Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, așa că i-a venit rândul lui Mutu să-i arate lui Prandelli lumina a ceea ce este, chiar dacă îngerii n-au prea stat de pază la poarta a ceea ce puteau să fie.

Relația dintre cei doi este dovada clară că empatia vindecă. S-au înțeles mereu și pentru că au avut tot timpul un pact al meciului, nu al antrenamentului.

Nu trebuie să urmărești fotbalul până la ultimul fir al ierbii ca să știi că Cesare Prandelli a făcut în 2012 ce nimeni altcineva nu era capabil: să convingă doi jucători simboluri ale capriciului, Cassano și Balotelli, că trebuie să joace finala de European. Spania stelată a fost prea mult.

Banca nu-l va mai vedea niciodată pe Prandelli, nici invers. Pentru că mereu există un punct și de la capăt, chiar dacă de a doua parte nu e nimeni convins.

Cu o singură excepție: când al doilea fiu nu mai există.

   Sursă foto deschidere: fotomontaj din captură video Sports Festival