Domn al fotbalului din secolul trecut, poate ultimul mare al Italiei, Carlo Mazzone a pornit sâmbătă în ultima sa cursă. A făcut-o ca un tată bun, cu toate puse la locul lor, la adăpost de știri entuziaste, chiar în ziua startului de Serie A. Poate neîntâmplator.
Din cele câteva casete VHS pe care le-am urmărit la începutul anilor 2000 și înțelese deplin ani după, nu mi-a trebuit mult, de copil, să îmi dau seama că Mazzone e în primul rând un străpungător de timpuri, unificator de epoci și trimis al unei forțe să făurească legende.
Născut de Ziua Tatălui, 19 martie, părintele cu miracole este cel care i-a dat șansa de a fi titular lui Francesco Totti, l-a trecut pe Pirlo regista și l-a relansat pe „Divin Codino” Baggio la Brescia. Un bine cu 3 capete plus sfătuitor de viață al lui Guardiola, al patrulea și unicul care a trecut granița.
A strâns 792 de partide pe băncile echipelor din Italia, cele mai multe, și a promovat-o pe Ascoli pentru prima dată în primul eșalon.
Și totuși, Carletto se desprinde din sfera nenumericului, pentru că mai întâi de toate, a fost antiteza expresiei „important e să câștigi”.
Spontan, sanguin, puțin barbar, însă niciodată needucat, n-a fost un personaj construit, ci unul fără rol, genuin. Un tip național-popular prin definiție, încăpățânat și orgolios, la care nu știai niciodată care e momentul în care se activează pragmatismul cu care te bate la scor.
Carletto a fost vinul casei, cel care te fortifică, nu te ucide. În același timp, sosul de paste pentru duminică și prima zi de vacanță.
Cel care, prin faptele sale, a pus masa pentru toată lumea în centrul orașului, când alții încercau să „mute acolo biserica”.
Pentru că e din gena oamenilor care nu și-au aparținut doar timpurilor lor, Carlo Mazzone se va întoarce într-o zi de luni. O va face, îl văd, când fotbalul se va afla într-o inevitabilă croazieră pe apa sâmbetei, cu o aliură de „celălalt Moise” și geacă până la genunchi, pentru că e rost de treabă.
Întrebarea e: unde vom fi noi?
