Într-o seară oarecare de sâmbătă, într-un meci pe care trebuie să-l câștigi și atât, o mână bine întinsă, acolo unde bara nu se apleacă, salvează tot. La umbra discutabilului asudat.

A fost Juventus-Bologna, încheiat 2-1, în weekendul ce tocmai a trecut. Genul de partidă pe care istoria nu o păstrează în mentalul colectiv, ci o trimite la colțul uitării, doar că în tot ambientul profesionist pe care Juventus l-a montat în timp și, se pare, turnat pentru mulți ani, Maurizio Sarri trebuie să pufăie cu trei portari, pe care-i introduce pe rând, după criteriile entuziasm, stabilitate și recunoștință.

Să mă raportez în ordine, Perin, Szczesny și Gianluigi Buffon. Cu Entuziasmul accidentat și Stabilitatea păstrată pentru visul lor obsesiv, a săltat tribunele opțiunea trei. Ultima, pentru că recunoștința nu vine cu energie de obicei, ci cu o întoarcere în timp și o imagine vizuală a meritului, ori trecutul nu face bine mereu.

Bologna cea antrenată în frânturi de zi, atunci când celulele transmit doctorilor să-i dea voie lui Mihajlovic să-și tragă sufletul pe verdele-gazon, găsește putere pentru egal într-un final cu care Juventus de obicei se împacă bine. Un henț din fundul curții al lui De Ligt, în careu, închide mulți ochi și lasă pe off ecranul de la marginea terenului, până duminică au găsit și suportul regulamentar. În faza imediat următoare, un paraguayan cu nume de bancă și fizic de aztec sadea, se înalță pentru foarfecă și o trimite sub bară cu forță. Buffon se întinde până la ultimul deget și o respinge. Cu fața, Alex Sandro, Dybala și Bonucci – adică milioanele cotate – privesc către bursa cu valoare necirculantă a lui Gigi. De-ale valabității fotbalului…

A fost un moment, au apreciat în picioare fanii juventini cu sângele tot mai cosmopolit, dar și mulți alți ochi. Buffon nu doar că ne-a întors în 2006, dar a și șters imaginea unor secunde, la scenă mare, cu 80 de milioane de euro mângâind o minge într-unul din sporturile care teoretic n-ar accepta. Să nu vorbim trecut, am convenit.

A făcut ce nici PR-ul nu prea mai poate face în 2019, a schimbat agenda publică a zilei.

Dincolo de această eclipsă, mi-a tresărit în copilărie cotul întins cu palma desfăcută, aducându-mi aminte că e o marcă înregistrată, un tablou a ceea ce înseamnă Buffon, a paradelor lui salvatoare și nu tocmai arcuite. M-a trimis la Mondial, la capul lui Zidane din finală, cel sportiv aplicat. Atunci, cu fața spre altarul cu bare în dreptunghi mijeau Pirlo și Cannavaro.

Două lumi.

Nu știu dacă sunt singurul care a trăit acest flashback, și-a adus contribuția cu siguranță și retragerea treptată pe care a ales-o Gigi. Cu aceeași a lui pace bună și făcut din ochi vreunui coleg cu emoții de început.

Reflexele sunt tot mai moi, mingea nouă alunecă din brațele cu rădăcini de 41 de ani, nici părul nu mai e tot negru, ar fi păcat să-i uităm și latura legendară, pe fondul plecării la PSG, reglată ca retragere, din butoane de social media.

Nici entuziasmul, nici stabilitatea nu-ți redau legendarul. Adevărat, cu atât mai puțin pauza de loialitate, care l-a transformat și mai aproape de bun național, redându-l tuturor. E nevoie și de scântei de energie, dar mai ales de recunoștință. Pe cea din urmă o vom lua cu toții în gând, o vom așeza bine și va fi deja trecut.

Unul neconvenit, în lumina indiscutabilului.

Fotomontaj: geonis.ro